Lucian Dragoş Bogdan : Lavie TIDHAR – „Stația Centrală” 3 stele

    0
    61

    Nu mi-e clar dacă mi-a plăcut sau nu, dar n-am cum să-i dau doar 2 stele.
    Într-un Tel Aviv al viitorului se amestecă o sumedenie de civilizații / culturi postumane. Avem persoane modificate genetic, (post)oameni infectați cu viruși informatici, alter-ego-uri virtuale, robotniki rămași din războaie trecute ce sapă în ruinele vechilor orașe ale omenirii ori devin propoviduitori ai diferitelor (post)religii, plonjăm în fluxuri telepatice de origine extraterestră etc.

    La fel ca în cazul romanului „Black Leopard, Red Wolf” a lui Marlon James, e o carte pe care nu știu unde s-o încadrez raportat la gusturile mele. E un creuzet de idei mai mult sau mai puțin originale, dar care pictează un viitor foarte plauzibil, un cadru la care e extrem de posibil să ajungem nu peste multe decenii. E una dintre cele mai plauzibile post-umanități întâlnire de mine la autorii de SF (iar pentru cei ce nu gustă genul, e o ocazie foarte bună să lase deoparte anxietățile și „nu-vreau-să-aud-despre-viitorul-ăsta” și să arunce o privire, să încerce să înțeleagă ce aproape sigur vom deveni). Rămâne la aprecierea fiecăruia dacă îl consideră un viitor bun sau nu, dacă îi place sau nu – ideea e că ne putem obișnui cu ce ne așteaptă (pe noi sau pe copiii și nepoții noștri). Așadar, la nivel de idei, de imaginare a viitorului, cartea mi s-a părut o adevărată mină de diamante.

    Adesea, m-a dus cu gândul la Ray Bradbury – în special la ale sale „Cronici marțiene” – prin stilul poetic. Din păcate, a fost prea poetic pentru un cititor ca mine. Mereu accentul s-a pun pe ce simte personajul (dintr-o perspectivă poetică, nu pragmatică), descrierile nu au fost făcute în ideea creionării cadrului, ci în prezentarea (cu un stil specific poeziei) stărilor generate personajelor, relatarea întâmplărilor nu s-a axat pe ce, cine, unde și de ce, ci mai curând pe impactul asupra trăirilor personajului. Nu spun că asta e rău, spun doar că nu mă interesează să citesc așa ceva decât în cantități mici. Nu face să vibreze mai nimic în mine, ci devine plicticos, nu-mi oferă ce caut eu când citesc (pentru mine, cititul nu e hrană pentru suflet, ci hrană pentru minte).

    Un alt minus uriaș pentru un cititor ca mine a fost lipsa mizei. Cartea este doar o frescă a unei societăți viitoare, cu instantanee din viețile diferitelor personaje, care se întrepătrund (poate fi privit ca volum de povestiri, ori ca roman-mozaic), dar nu există o acțiune per se, un fir (sau mai multe) călăuzitor care duce de la A la B, care oferă un punct culminant, un „ceva” major care trebuie rezolvat. Pe mine asta mă atrage, iar acele vieți ale personajelor, trăirile și dramele lor reprezintă condimente care mi se pare că dau profunzime poveștii. Dar, doar ele în sine, nu mă interesează decât, eventual, la nivelul unor povestiri citite din când în când (este unul dintre principalele motive pentru care nu rezonez decât rareori cu literatura mainstream, care mi se pare plicticoasă, abordând teme ce nu-mi stârnesc interesul).

    Autorul ridică o serie de probleme morale și filozofice extrem de atractive, fără a da sentințe, ci lăsând cititorul să decidă cum se raportează la ele, cât e dispus să iasă din zona lui de conservatorism și să zică „dacă asta ar fi normalitatea lumii, cum aș judeca situația respectivă?”

    Nu se pune problema cine are și cine n-are drepturi prin prisma structurii sale post-umane. Asta mi-a plăcut mult – e un subiect tratat și răs-tratat în SF de aproape un secol, nu mai constituie o miză interesantă. Toți au drepturi egale, fie ei oameni ca cei de acum, oameni modificați genetic, alter-ego-uri virtuale, robotniki, entități virusate etc. Accentul se pune pe cum pot fi privite relațiile post-umane – între un om fără „noduri” și un vampir cibernetic, între robotniki și temele religioase (inclusiv viața de apoi), între un copil real și prietenul său virtual (încă mă gândesc că, ținând cont de zona globului, faptul ca o femeie să crească un copil provenit doar din experimente genetice ar fi permis, poate, o paralelă cu povestea christică – dar nu știu dacă mi-aș fi dorit sau nu asta, că mi se pare mult prea fumat subiectul).

    Nu știu ce concluzie să trag despre cartea asta. Cred că multor cititori de SF care sunt mai sensibili ca mine o să le placă – poate chiar mult. Tind să cred că ar plăcea și multor oameni care nu consumă SF, dar ar fi curioși să vadă cum poate arăta viitorul (cartea nu e foarte tehnică). În ceea ce mă privește… nu știu. Trebuie să se mai decanteze lucrurile ca să-mi dau seama dacă voi mai dori să citesc ceva de autorul acesta sau nu. E posibil să vină o zi când îmi voi zice că aș vrea să mai încerc o… nu știu cum să-i spun… „lectură” de felul ăsta.

     

    Lucian Dragoş Bogdan

    Lasă un răspuns