Maria Demetrescu: Bună ziua și bine ați venit la rubrica noastră „Voci ale Literaturii”. Astăzi avem onoarea să stăm de vorbă cu domnul Adrian Chifu, autorul volumului „Umbra din spatele oglinzii”. Domnule Chifu, mulțumesc că ați acceptat invitația noastră.
Adrian Chifu: Plăcerea e de partea mea. Într-o lume în care conversația autentică devine tot mai rară, precum manuscrisele neatinse ale lui Pessoa, găsesc că aceste dialoguri sunt insule de luciditate într-un ocean de zgomot digital.
Maria: Aș dori să începem cu o temă care pare să vă preocupe în eseurile dumneavoastră recente – aparenta sterilitate imaginativă a literaturii contemporane. Observați că mulți scriitori de astăzi par să recurgă la șoc și senzațional în locul originalității veritabile?
Adrian Chifu: Vedeți, ceea ce se întâmplă acum în câmpul literar îmi amintește de acea admirabilă observație a lui Borges despre labirinturile care nu necesită ziduri fizice pentru a dezorienta. Literatura contemporană suferă de ce aș numi „sindromul oglinzilor paralele” – o reflectare infinită a acelorași teme, doar sub unghiuri ușor diferite, creând iluzia profunzimii. Dacă analizăm cu atenția pe care Nabokov o acorda detaliilor aparent insignifiante, vom observa că senzaționalul erotic sau violența lingvistică au devenit pentru mulți contemporani ceea ce Proust numea „petite madeleine” – dar nu pentru a evoca memoria involuntară, ci pentru a masca absența substanței. E ca și cum ar încerca să aprindă artificii într-o încăpere deja luminată de soare.
Maria: Totuși, unii ar argumenta că temele fundamentale – iubirea, moartea, identitatea – sunt resurse inepuizabile și că originalitatea constă tocmai în tratamentul lor.
Adrian Chifu: O observație pertinentă. Kundera, în „Arta romanului”, vorbește despre această tensiune între permanență și înnoire. Dar distingeți, vă rog, între recurență și redundanță. Când Cărtărescu recreează Bucureștiul în „Orbitor” sau când Murakami întoarce pe dos realitatea în „Cronica păsării-arc”, ei nu reiau teme, ci le reinventează. Problema nu e că ei scriu despre iubire sau moarte – acestea sunt, cum ar spune Gilbert Durand, arhetipuri ale imaginarului colectiv – ci că mulți scriu despre ele fără să adauge nimic dialecticii hegeliene a cunoașterii. Ei regurgitează, nu regenerează. Barthes vorbea despre „plăcerea textului” – dar ce plăcere există în a consuma aceleași truisme ambalate în hârtie diferită? E ca și cum ai citi Eco, dar ai primit doar coperta și câteva fraze aleatorii din „Numele trandafirului”.
Maria: Sunteți deosebit de critic față de apelul la scene erotice explicite sau la limbaj provocator. Le considerați simple artificii?
Adrian Chifu: Să ne înțelegem, nu pledez pentru o literatură pudibondă, de tipul celei victoriene unde, cum spunea Virginia Woolf, „corpurile păreau să se oprească la gât”. Sexualitatea, când e tratată ca în „Tropicul Cancerului” al lui Miller sau în proza Elfriede Jelinek, devine sondă ontologică, nu simplă exhibare. Problema intervine când sexul sau violența verbală sunt utilizate precum deus ex machina în tragediile grecești – soluții facile pentru a rezolva crize narative. Cum ar spune Bachelard, sunt „obstacole epistemologice” care blochează imaginația autentică în loc să o elibereze. Vă dau un exemplu: comparați tratamentul erosului în „Portocala mecanică” a lui Burgess cu orice roman erotic contemporan de consum. La Burgess, violența sexuală e o metonimie a unei societăți distopice; la epigonii săi, e simplă pornografie mascată ca „transgresiune artistică”.
Maria: Ce părere aveți despre argumentul că literatura trebuie să reflecte societatea contemporană, iar societatea noastră e mai explicită în privința sexualității și a limbajului?
Adrian Chifu: Ah, mimetismul! Vechea teorie aristotelică pusă în slujba justificărilor comode. Da, literatura reflectă societatea, dar nu ca o oglindă pasivă, ci ca o prisma care descompune, analizează și apoi recompune. Cum spunea Adorno în „Teoria estetică”, arta autentică se opune societății tocmai prin fidelitatea ei față de societate. Problema nu e că literatura contemporană e explicită, ci că e explicit previzibilă. Când Sade scria „Justine” era scandalos pentru că rupea convenții; când un autor contemporan adoptă un limbaj licențios, el doar subscrie la o convenție deja stabilită. Diferența e fundamentală și ne trimite la distincția făcută de Umberto Eco între inovație și repetiție. Știți ce făcea Joyce în „Ulise”? Nu doar împingea limitele limbajului, ci reconfigura întreaga arhitectură narativă, transformând o zi banală din Dublin într-o odisee mitică. Asta înseamnă să reflecți societatea – nu să reproduci mecanic zgomotul ei de fond, ci să-i surprinzi muzica tăcută.
Maria: Dar nu există riscul să devenim prea nostalgici, să idealizăm trecutul literar?
Adrian Chifu: Întrebare excelentă! Nostalgia, în accepțiunea lui Svetlana Boym, are două fațete: restaurativă și reflexivă. Nu pledez pentru întoarcerea la canoanele secolului XIX, ci pentru ceea ce Calvino numea în „Lecții americane” drept ‘ușurință’ – acea capacitate de a te elibera de greutatea convențiilor, fie ele vechi sau noi.
Literatura valoroasă nu e definită temporal, ci calitativ. Când citesc „2666” a lui Bolaño sau „Solenoid” al lui Cărtărescu, găsesc aceeași forță imaginativă ca în Cervantes sau Gogol. Nu e vorba de când scrii, ci cum reconfigurezi lumea prin cuvinte. Pericolul major al contemporaneității literare nu e lipsa de talent – există unii scriitori extraordinari – ci presiunea pieței care transformă literatura în produs. Cum observa Bourdieu, câmpul literar e acum dominat de logica comercială, nu de cea simbolică. Și atunci revenirea la truisme devine strategie de marketing, nu necesitate estetică.
Maria: Pentru final, ce sfat ați oferi tinerilor scriitori care se confruntă cu această dilemă între originalitate și acceptabilitate comercială?
Adrian Chifu: Le-aș aminti de Cortázar, care spunea că „începi să fii scriitor nu când publici, ci când nu poți să nu scrii”. Literatura adevărată e o necesitate existențială, nu o strategie de carieră. În loc să se întrebe „ce ar vinde”, să se întrebe, ca Rilke în „Scrisori către un tânăr poet”: „aș muri dacă mi s-ar interzice să scriu?”. Dacă răspunsul e afirmativ, atunci originalitatea va veni de la sine, pentru că va izvorî dintr-o autenticitate imposibil de contrafăcut. Și să nu uite că, așa cum spunea Cioran, „nu scrii cu cuvinte, ci cu tine însuți”. Când pui pe hârtie nu doar ce gândești, ci ce ești, creezi ceea ce numai tu poți crea. Iar asta, în final, e singura originalitate care contează.
Maria: Domnule Adrian, vă mulțumesc pentru această conversație remarcabilă. Cuvintele dumneavoastră sunt asemenea acelor pietre rare care, aruncate în apă, creează unde concentrice ce continuă mult timp după ce piatra s-a scufundat.
Adrian Chifu: Metafora dumneavoastră e generoasă. Sper doar că aceste unde vor atinge câteva țărmuri receptive. În vremuri în care țipătul e confundat cu elocința, a vorbi șoptit devine un act de subversiune literară. Vă mulțumesc.
acest interviu nu a existat, nu va fi, dar este.
media advertising
![](https://mapamond.media/wiseme.png"){kind=small}
