„— Chiar l-aţi găsit pe Dumnezeu? Nu e cam mult?
— Deloc. Priveşte aici ceea ce scriu, domnule Ronder. Scrise în ferpar „Anunţăm cu durere pierderea dragului nostru…“. Thomas Ronder privea uluit cum literele luau naştere ca dintr-un dans al peniţei pe suprafaţa de hârtie. Nu erau simple litere care alcătuiau cuvinte ce duceau în final la anumite înţelesuri. Nu. Liniile înflorate lăsate în urma peniţei cu care aproape că zgâriase hârtia, precum acul dureros al tatuatorului, păreau mai întâi de neînţeles, vii, dar de neînţeles. Apoi, ca printr-o vrajă, ochii lui Thomas reuşeau să desluşească înţelesuri. Tocmai acele linii răsucite care îmbrăcau literele spuneau mai mult, o întreagă poveste, despre suferinţa infinită care răzbătea dincolo de cuvântul „durere“ ori despre iubirea ce învăluia pătimaş, ca o iederă, cuvintele „dragului nostru…“. Simţea în suflet apăsarea acelui scris şi fără să îşi dea seama eliberă un suspin din pieptul său tensionat.
— Oh, Dumnezeule!
— Ai simţit, nu este aşa, domnule Ronder?
— Da, am simţit, sunt uluit… se cutremură bărbatul. Mintea sa încă nu putea să proceseze ce se întâmplase în acele clipe, dar mai ales cum reuşea acest om, cu mâinile sale atât de şubrede, să pună pe hârtie volutele acelea sigure dar vii şi magice în acelaşi timp, care întruchipau mai mult decât un text scris şi care îl purtau dincolo de ceea ce literele ar fi trebuit să-i transmită ca semnificaţie. Scrisul bătrânului caligraf era ca un strigăt mut, venit parcă din spatele unui ecran impenetrabil de sticlă. Îl vedeai dar nu-l puteai auzi, îl simţeai dar nu îl puteai atinge, însă cel mai mult îţi doreai să spargi acel ecran şi să intri în lumea din care venea.”

♦ Volumul de povestiri îl găsești aici:

Mircea Carbunaru