Lucian Dragoş Bogdan : Andy WEIR – „Marțianul”

4 stele Mi-a plăcut mult. Traducerea mi s-a părut în general bună.

Mark Watney este abandonat pe Marte de colegii săi de echipaj, care-l cred mort în urma unei furtuni. Având la dispoziție resurse limitate, el trebuie să-și pună în valoare toate cunoștințele de biologie, chimie și fizică pentru a face față unui mediu ostil și pentru a-și procura hrana, oxigenul și energia necesare supraviețuirii până va putea fi salvat.

Pe scurt, Robinson Crusoe pe Marte. Detaliind, documentarea și acuratețea științifică mi s-au părut remarcabile. Într-adevăr, autorul face un pic de paradă de cunoștințele sale, urmărind conștiincios legea lui Murphy care zice „dacă ceva poate merge prost, va merge” – asta doar pentru a putea arăta apoi soluția ingenioasă care-l scoate din impas pe protagonist. M-a dus cu gândul la cărțile lui Jules Verne, ale căror eroi treceau prin tot felul de peripeții doar ca să aflăm despre noi și noi descoperiri.

Ritmul e unul alert, iar stilul lui Weir e accesibil oricui. Personajele secundare de pe Pământ au rol strict funcțional, fără nicio dezvoltare a vieții lor personale sau sociale, ceea ce scade din valoarea cărții, per ansamblu (îmi amintesc ce frumos a procedat într-o situație similară Connie Willis, la „Doomsday Book”). În aceeași notă, e neplauzibil faptul că Watney e mereu plin de entuziasm, ca un copil în fața bradului de Crăciun, chiar și după mai bine de un an de izolare pe Marte și inclusiv după evenimentele care-i distrug munca de săptămâni, ori chiar îi pun în pericol supraviețuirea. Sigur, oamenii angrenați în astfel de misiuni au o pregătire psihică pe măsură, dar chiar și așa mi se pare tras de păr.

Totuși, ținând cont că prefer întotdeauna o carte cu personaje optimiste uneia care sondează depresiile, anxietățile și degradarea psihică a unei persoane, minusul pe care-l dau pentru acest aspect e nesemnificativ.

În general, nu mă dau în vânt după cărțile tip jurnal, dar în cazul de față nu m-a deranjat deloc. Dimpotrivă, mi se pare că a oferit un plus sentimentului de alienare provocat de cadrul nefamiliar. Doza de ironie prezentă în toate cărțile lui Weir a fost delicioasă aici, îmbrăcând uneori tușe de umor negru.

Per total, un SF foarte reușit, care, chiar dacă are o intrigă relativ liniară, nesofisticată, reprezintă o lectură extrem de plăcută pentru un pasionat al genului. Fără să fie o capodoperă, cred că reprezintă o gură de aer proaspăt în SF-ul actual.

Lucian Dragoş Bogdan