Cândva, demult, în anii adolescenței, mi-a căzut în mâini unul dintre cele mai bune romane SF care tratează prima întâlnire cu o specie extraterestră, un subiect extrem de dezbătut, mai ales în ultima jumătate de secol.
Cartea se numea Contact și pentru mine a fost prima întâlnire cu autorul acesteia, Carl Sagan, despre care nu știam pe vremea aceea că era mai mult decât un scriitor de ficțiune. Peste ani aveam să aflu că a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați astronomi, astrofizicieni și cosmologi de pe mica noastră planetă. Planetă despre care Carl Sagan mi-a vorbit la a doua noastră întâlnire – la mulți ani după prima – într-una din cărțile lui de popularizare a științei, Un palid punct albastru. Însă ce a scris Sagan e mai mult de atât, el nu face o relatare științifică plină de matematică și formule complicate, ci ne spune o poveste a Pământului și a explorării spațiului cosmic.
Neil Armstrong, celebrul astronaut care a pășit pe Lună în 1969, a rostit în momentul aselenizării nu mai puțin cunoscuta expresie “Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”. Timpul a trecut de atunci, omenirea a mai făcut câțiva pași și astfel a învățat să meargă. Iar aselenizarea cu echipaj uman a fost, într-adevăr, unul dintre cele mai importante salturi din istoria omenirii. Sigur, a avut în mare măsură un scop politic, în contextul războiului rece și a rivalității Statelor Unite ale Americii cu URSS-ul, dar și pentru avantajul dat de avansul tehnologic. Și să nu uităm că rușii au fost cei care au trimis primul om în spațiu, pe cosmonautul Iuri Gagarin. Însă asta puțin contează pentru scopul final, acela de a cuceri spațiul în calitatea de rasă umană, iar nu de națiune. Dar primul contact cu satelitul nostru nu a fost și ultimul, după aventura din ‘69 au mai urmat nu mai puțin de 5 expediții cu echipaj uman pe suprafața lunară, ultima având loc în 1972. În ziua de azi programele spațiale sunt extrem de costisitoare și nici nu mai au un scop politic sau economic, de aceea NASA a redus numărul lansărilor.
Și dacă tot vorbim despre explorarea sistemului solar, a galaxiilor și, de ce nu, a Universului, cred că putem duce lucrurile puțin mai departe. În ultima vreme se tot vorbește despre colonizarea altor planete ca fiind o soluție viabilă pentru suprapopulare, dar și pentru dezvoltarea rasei umane. De aceea, în 1977 au fost trimise sondele Voyager 1 și Voyager 2 în îndepărtările sistemului solar, cu scopul de a explora și culege date. Nu sunt singurele sonde trimise, însă acestea cutreieră infinitul spațiului de 47 de ani și încă adună informații. Aparent, cele mai bune candidate pentru colonizare din proximitatea planetei noastre ar fi Titan, cel mai mare satelit al planetei Saturn, despre care se crede că are un mediu propice apariției vieții, și Marte, supranumită Planeta Roșie. Grație lui Sagan și a realității virtuale pe care o prefigurează (prin care datele trimise de pe Marte pe Pământ vor recrea atmosfera și decorul marțian), am pășit și eu, cu mici salturi datorate gravitației mai scăzute, pe planeta numită după zeul războiului. Dar cât de fezabilă ar fi explorarea ori colonizarea planetei Marte? Este un lucru util pentru omenire? se întreabă Sagan. Un asemenea proiect nu e chiar așa ușor de îndeplinit, acesta ar implica costuri enorme, de ordinul sutelor de miliarde de dolari, pe lângă o logistică foarte bine pusă la punct și sisteme de redundanță pentru orice fel de probleme ce ar putea apărea. Și oare aceste sume n-ar fi mai bine folosite pentru îmbunătățirea vieții pe Pământ? se întreabă el.
V-ați gândit vreodată cum arată Terra văzută din spațiu? Și nu ce se vede în poze, ci pe viu, cu ochii voștri. Eu o fac des, una dintre cele mai puternice dorințe ale mele este să văd planeta noastră din întunericul dens al vidului ce umple cosmosul. Sagan face un exercițiu de imaginație în care propune să ne gândim cum ar fi văzută Terra din perspectiva unor presupuși vizitatori nimeriți întâmplător în Calea Lactee, la care adaugă o condiție deosebită: aceștia nu au voie să asolizeze.
Oare acei ipotetici vizitatori ar detecta viață, inteligentă sau nu, pe suprafața planetei? Oare i-ar atrage cu ceva un atât de mic corp ceresc, printre alte miliarde și miliarde de galaxii, stele și planete? Ipotezele și teoriile lui Sagan referitor la acest subiect nu numai că sunt foarte interesante, dar și credibile.
Și nu se oprește doar la asta, temele abordate sunt dintre cele mai diverse: de la credința de acum câteva sute de ani care susținea că Pământul era plat; explicația diferenței dintre planetele joviene și cele terestre; atinge și subiectul SETI – transmiterea de mesaje cu ajutorul undelor radio către spațiul nevăzut dintre stele – care este și una dintre temele principale ale romanului menționat la început, până la formarea Lunii și viitorul omenirii. Toate acestea formează o poveste a trecutului și a prezentului, dar în același timp ne prezintă cu un optimism cât se poate de realist variante și scenarii diferite ale viitorului nostru, viitor în care nu vom mai fi legați de Terra.
