Ursula K. Le Guin este una dintre cele mai cunoscute scriitoare de SF, un nume important al acestui gen. A câștigat de câte 5 ori premiile Nebula și Hugo. Anul trecut am citit „Lumii îi spuneam pădure”, după ce multă vreme nu am deschis romanele ei, și uitasem cât de bine scrie. „Lumii îi spuneau pădure” (traducere de Mihai-Dan Pavelescu) a fost scrisă în 1972, iar în 1973 a luat premiul Hugo, pe bună dreptate. Face parte din seria Ciclul Hainish, în care se mai găsesc romanele Deposedații, Lumea lui Rocannon, Planeta exilului, Orașul iluziilor, Mâna stângă a întunericului, The Telling (netradusă).
Este un roman SF ecologic în care planeta Pământ a fost secătuită de resurse și oamenii colonizează alte planete care au ecosisteme propice vieții. Asta doar pentru a le exploata și pe acestea, cu scopul de a asigura necesarul celor rămași pe Terra. Pe una dintre aceste planete, numită Athshe, întâlnesc o rasă umanoidă, cumva înrudită cu omul, care are o capacitate deosebită de a face o punte între starea REM, cea a visului, și lumea reală. Astfel începe o luptă între rasa umană, cu obiceiul acesteia de a cuceri teritorii și a le folosi pentru nevoile proprii, și băștinașii care încearcă să-și apere viețile și pădurile în care trăiesc. Cine va învinge? Omul călit în războaie, care are putere superioară de foc? Sau athsheenii, care aveau de partea lor numărul superior si pădurea, deși abia acum învățau ce înseamnă să-și ucidă semenii apropiați? Există speranță pentru coabitare? Poate, deși speranța asta are un gust cam amar. Le Guin a scris un roman extraordinar, ancorat bine în realitatea de azi. Păcat că a fost atât de scurt.
Lumii îi spuneau pădure și pădurea era cât o lume.
